duminică, 29 noiembrie 2009

amestec la cald

1,2,4...oraşul nu cunoaşte întreruperi de niciun fel,în niciun moment. Oricât de departe îţi ţii gândurile, pe orice stradă ai merge total rupt de ce e în jur, oraşul nu-ţi simte lipsa. Tu poţi să simţi acum lipsa a n persoane, în timp ce el nu va simţi niciodată pe cineva în minus sau în plus. Nu contează. Este o grabă mult prea mare, prea mulţi oameni oriunde te uiţi, iar până şi în puţinele locuri pustii te opreşti să auzi oraşul fremătând la câteva străzi distanţă.
5,8,9...10.Este un lucru foarte ciudat: în momentele de rătăcire, simţi totul la o intensitate mult mai mare. Mintea ţi-e străbătută de atâtea gânduri contradictorii încât ajungi doar la o banală prezenţă fizică: te uiţi, dar nu priveşti, auzi, dar nu asculţi. Nu contează. Chiar acum poate să te strige cineva şi tu să treci uşor pe lângă respectiva persoană. Nu contează.
Aici sunt doar eu şi gândurile mele, iar intensitatea simţirilor se diminuează uşor. O experienţă poate să fie prin definiţie aceeaşi pentru toţi, dar total diferită ca desfăşurare, ca trăire, ca sentimente.
1,2,4,5,8,9...10. Dar omul este o fiinţă cu spaţii.Contează...

marți, 17 noiembrie 2009

Intâmplarea face ca...

Ne orientăm după timp, căci timpul nu stă niciodată pe loc pentru mine, pentru tine sau pentru noi. Avem pentru fiecare activitate un interval cât de cât definit, dar suntem întotdeauna certaţi cu timpul. Ne trezim de dimineaţă, fiecare cu propriul ritual. Ne lovim de n persoane străine,dar de mult prea puţine feţe familiare. Iubim până în zori, până primim o mare palmă peste ceafă sau nu mai iubim deloc. Iubim ce ne face bine, adesea ce ne face rău, iubim complexul, niciodată ceva simplu. Privim cu neîncredere următoarele 2 minute, gândim prea mult, dar uneori prea puţin. Ne expunem zilnic la mai mult decât realizăm, spunem mai puţin decât am vrea. Vorbim, dar nu comunicăm. Ne uităm, dar nu privim. Vedem în fiecare secundă altceva. Modul în care ne raportăm la aceeaşi situaţie ar fi diferit la fiecare abordare- nu suntem constanţi. Uneori cerem prea mult de la cei din jurul nostru-dacă eu pot, tu de ce nu poţi? Dacă eu vreau, tu de ce nu vrei? Dacă eu te iubesc, tu de ce nu mă iubeşti? 15.000 de întrebări şi mult prea puţine răspunsuri concrete. Cerem adevărul-câteodată îl primim cu tot cu consecinţe. Ne enervăm din nimicuri, ocolind ceea ce ne deranjează de fapt. Reproşăm prea mult, apreciem prea puţin, schimbăm şi mai puţin. Incercăm să înţelegem, nu înţelegem de cele mai multe ori. Incercăm să credem- în ce să credem? In orice, că doar fiecare e cu stâlpul său. Avem momente în care suntem confuzi, încurcaţi sau momente în care zâmbim, însă ceva e mereu la fel: suntem fericiţi pentru prea puţin timp. Sunt momente în care nu ştim cum să reacţionăm, vrem ceva, dar nu ştim cum să cerem- nu merge nici ‚te rog’, nici ‚vreau’. Suntem un amalgam de sentimente, de trăiri. Suntem imprevizibili, suntem aici, acolo, nicăieri, pretutindeni. Suntem oameni. Intotdeauna complicaţi, niciodată simpli. Seara când ne întoarcem între pereţii noştri, luăm întreaga zi de la capăt, în capul nostru,realizând că poate azi am pierdut ceva pe drum.Trecutul meu,al tău, al nostru nu mai există, prezentul e pe cale sa dispară si el,iar viitorul încă nu există. Cine suntem la finalul zilei?